M-am ridicat de la calculator cu gândul să mă întind puțin, și mi-am aruncat privirea pe fereastră. Primul lucru pe care l-am remarcat, era un balon cu heliu ce zbura pe deasupra caselor de vizavi. Era multicolor, strălucitor și era purtat cu viteză de vânt, tot mai departe.
Nu știu de ce, imaginea asta fugară a stârnit un soi de bucurie copilărească în sufletul meu. Nu aveam un motiv anume, nu aveam un gând precis, ci doar bucurie. Bucurie pură.
În secunda următoare m-am gândit că undeva, probabil câteva străzi mai departe, un copil privea cu regret balonul ce-i scăpase din mână, și probabil plângea. Nu avea cum să știe că pierderea lui, aducea bucurie altei persoane. Nu avea cum să schimbe bucuria efemeră a posesiei, urmată de pierderea ce-i părea de-a dreptul tragică, pe altceva. Pe un sentiment mai plăcut, cum ar fi dărnicia, mărinimia.
Totuși, în viață, am putea face asta conștient? Atunci când pierdem ceva, lucruri, oameni, privilegii, să ne schimbăm starea gândindu-ne că acel „ceva” pierdut , de fapt nu se pierde? Că undeva, cumva, acesta va contribui la bucuria altcuiva. Așa e că asta ne-ar putea schimba starea? Nu-i așa că e mult mai bine, să ne simțim darnici decât victime?
Cred că astfel ar putea fi reprezentată „gândirea pozitivă”, un termen extrem de folosit, și… cam uzat de atâta folosire.
De ce nu apelăm mai des la acest mod de a privi lucrurile, de ce alegem adesea să fim „realiști”? – doar nu o să spunem „pesimiști”, nu-i așa?
Probabil fiindcă nu avem exercițiul de a fi optimiști. Nu am fost nici educați, nici încurajați să o facem. Mai degrabă am fost condiționați de-a lungul timpului că culegem „beneficiile” statutului de victimă. O pierdere aduce cu sine și un fel de autocompătimire, poate aduce atenția celor din jur, poate aduce compasiunea acestora, și uneori chiar unele avantaje.
Dacă îi vei întreba pe cei din jur, nimeni nu vrea să fie trist, depresiv, dar statutul de victimă este uneori un „emotional home” călduț, la care suntem obișnuiți să ne întoracem mereu. Nu este o casă prea plăcută, dar e… acasă. Și nu, asta nu ne face să fim lași sau slabi, ci pur și simplu… așa merg lucrurile.
Totul în viață este despre alegeri. Și alegerile nu sunt doar bune sau rele, ci cel mai adesea sunt alegeri pe care le iei, și alegeri pe care nu le iei. Sună ciudat, dar și acestea din urmă sunt niște alegeri… luate.
Chiar nu e simplu să alegi să gândești altfel, să te „păcălești” să ieși din zona de confort, să riști să schimbi lucruri familiare pe incertitudine. E greu, e nevoie de multă voință, și uneori ai nevoie de cineva care să te împingă să te vezi din exterior, să-ți vezi propriile slăbiciuni, să le accepți, și apoi să le renegi alegând altceva mai bun. Uneori acel cineva se întâmplă să fie un profesionist, să zicem un coach, iar alteori un prieten bun, decis să-ți spună lucrurile în față în loc să-ți dea dreptate, sau să-ți plângă de milă.
Îl vei iubi, sau îl vei urâ pentru asta – și asta va fi tot o alegere.
Luka's World 