Fă-ţi timp

IMG_0871

Notă(update): Acum câțiva ani când am citit poezia asta, îi era atribuită, eronat sau nu, lui Rudyard Kipling. Mi-au plăcut versurile și mesajul acestora, motiv pentru care le-am postat aici, așa cum le-am găsit.

De-a lungul timpului, a apărut această polemică între cititori, legată de autorul versurilor(Rudyard Kipling versus Traian Dorz), polemică în care eu am ales să nu mă antrenez. Am ales să șterg autorul pt a nu mai alimenta aceste animozități. Personal regret totuși că nu poezia în sine a generat interesul cititorilor, ci stabilirea adevăratului autor al acesteia. Poezia… îmi place. 🙂

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să te alini oricând!
Fă-ţi timp pentru-adevaruri şi adâncimi de vis,
Fă-ţi timp pentru prieteni, cu sufletul deschis! Citește mai mult din acest articol

Cine moare?

pablo-neruda3 CINE MOARE?

de PabloNeruda

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste. Citește mai mult din acest articol

Dor de Tata (Timpuri Noi)

Astăzi cineva (Dutu Paraschiv – mulțumesc) a comentat un articol mai vechi pe care unii îl știți, „Dor de Tata” . La momentul respectiv nu știam cine a scris poezia, dar astăzi am aflat că de fapt este o prelucrare a poeziei „Evoluție” de Traian Calancia (profesor la Grupul Școlar Dr. M. Couca Săveni/Botoşani). Căutând pe net am găsit pe un site ambele variante și clipul de mai jos, pe care l-am mai văzut, dar care astăzi mi-a trezit amintiri mai deosebite.

Cantec femeiesc

Am citit-o pe Facebook(ca sa vezi izvor de cultura!), mi-a placut si m-am gandit sa o dau mai departe.

Cantec femeiesc

de Adrian Paunescu

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica Citește mai mult din acest articol

DOR DE TATA

Am gasit poezia asta pe o poza de pe Facebook (culmea) si citind-o am fost impresionat. Probabil simtamintele ce m-au incercat m-au facut sa caut pe net si autorul, dar din pacate a trebuit sa ma multumesc cu… „autor necunoscut”.

Am citit… Tristete si… dor, nostalgie si… dor, aduceri aminte si… dor, dor de TATA…

Citește mai mult din acest articol

Nu-i singur Iuda vinovat.

Am primit zilele acestea pe Email un material care cuprindea printre altele si cateva versuri care m-au miscat .Am cautat pe net si am gasit pe Youtube aceeasi poezie in interpretarea lui Florin Piersic. Nu ma dau in vant dupa el, nici dupa televiziunea sau emisiunea care a gazduit acea secventa, insa versurile recitate de el sunt deosebite si merita… vazute.

Scrisoarea a III-a – Biletul lui Calin

Am gasit pe un blog pe care il citesc uneori o poezioara, de fapt o parodie de Ilie Bâtcă (asa se pare) după Mihai Eminescu, despre care eu inca nu am auzit, dar cu toate ca e deja veche(asa zice sursa) isi are hazul si (poate) actualitatea sa.

La un semn, deschisă-i calea şi coboară din maşină,
Împărţind bezele-n dreapta şi în stânga, o blondină.
– Tu eşti, şefu? – Da, frumoaso. – Am venit să te mai văd
Şi să stăm la sfat, Traiane, că în ţară… e prăpăd!!!…..
– Orice gând ai, păpuşico, şi-orice inima-ţi dictează,
Ai ales corect momentul, şezi colea şi croşetează!
Sau, cât scot la sticla asta nenorocitul de dop,
Vezi că, după draperie, ai o mătură şi-un mop!
După ce ştergi bine praful, deapănă-ţi în tihnă sculul,
Însă ia aminte bine la tot ce-ţi zice masculul!
Noaptea asta petrecută la Palat n-ai s-o regreţi
Şi-o să vrei şi altădată experienţa s-o repeţi.
Hă, hă, hă, n-ai vrea, frumoaso, să ne şi distrăm puţin
Şi s-o punem de-o scenetă cu… biletul lui Călin?
Mi-amintesc, cam vag, din şcoală, c-a scris unul o scrisoare
Despre Baiazid şi Mircea. N-o fi fost Vlahuţă, oare?
Chiar de nu sunt eu prea sigur cum stă treaba în scrisoare

Citește mai mult din acest articol

>Cine da, lui isi da…

>Langa un satuc de munte, in hatisuri nepatrunse,
Un batran, adus de spate, un bordei mic isi facuse
Sub un fag cu umbra deasa, din pamant si din nuiele,
Petrecand in saracie, intre flori si pasarele.
Far‘ de nici-o mangaiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat in niste carje, sprijinea al sau picior.
Chinuit asa, sarmanul, isi ducea al vietii fir,
Pana cand l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca batranul catre satu-n sarbatoare,
Garbovit, cu tolba-n spate, sa cerseasca demancare,
Aratandu-si trist durerea prin zicala lui de pace:
”Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Il stia de mult tot satul si, la orice sarbatoare,
Cei cu inima miloasa ii da-n tolba demancare.
El, atunci, cu voce slaba, multumea, zicand cu pace:
”Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Ani in sir trecu de-a randul, multi din vremea lui murira,
Insa pe el indurarea Domnului il sprijinira.
Si din cand in cand batranul catre sat pleca, sarmanul,
Far-a-si mai schimba cojocul, carja, tolba si sumanul.

Inainte lui satenii ii ieseau cu darul lor,
Ori de cate ori batranul le cerea un ajutor.
Dupa ce isi lua darul, tuturor zicea cu pace:
”Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

De-al batranului des strigat, deranjata mult, se pare,
Intr-o zi, o gospodina, doamna cu un nume mare,
Vru s-aduca la tacere glasul astui cersetor,
Ce batea de multa vreme pe la poarta tuturor.

Repede facu o paine din faina cea mai alba,
Plamadita cu otrava, si la copt a pus-o-n graba.
Cum ii dete-aceasta paine, zise-n inima ei moarta:
– De acuma, stiu eu bine, ca n-o sa mai vii la poarta!

Cersetorul primi darul, il privi cu bucurie,
Dar, frumoasa fiind painea, se gandeste s-o mai tie.
Si-i repeta si stapanei vorba lui, cu multa pace:
”Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Dupa ce colinda satul, se intoarce la bordei
Si,-obosit, se odihneste pe un scaunel de tei.
Dar nu se-odihneste bine, ca se-arata pe carare,
Un fecior voinic si-un caine, venind de la vanatoare.

Obosit si mort de foame, si uitand ca-i de neam mare,
Cand sosira la coliba, tanarul cu voce tare,
Nemancat de-o zi intreaga, striga-n culmea disperarii:
– Mosule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mancarii?

Caci tot ratacesc de-aseara prin zavoi, cu al meu caine,
Si nu am gustat nimica, nici macar un colt de paine.
Stiu ca uneori, pe cale, oamenii, cu multa mila,
Iti mai pun ceva in tolba, ba si cei ce-o fac in sila.

– Cum sa nu? raspunde dansul, chiar acum am fost in sat,
Si chiar mama dumitale paine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toata si-o mananca; potoleste-ti foamea-n pace;
”Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

Dupa ce mancara painea, multumindu-i, a plecat
Spre casuta boiereasca, ce sclipea la ei in sat.
Ajungand acasa fiul, maica-sa-l imbratiseaza,
Dar deodata rau ii vine si la fata se-ntristeaza.

– Ce-i cu tine? Mama-ntreaba, spune iute ce-ai mancat?
Insa el cu vocea slaba, ii raspunde inecat:
– Doar atat mancat-am, maica, painea alba si frumoasa
Ce mi-a dat-o cersetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasa!

Un fior de groaza mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-si vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Tipa, urla de durere, constiinta nu-i da pace,
Vrea sa-l scoale iar la viata, dar nimic nu poate face.

In durere-si vede fapta cea marsava si debila
Si isi ia acum rasplata pentru gestul fara mila.
In urechi ii suna glasul mosului, trecand in pace:
”Cine da, lui isi da, tata, cine face, lui isi face’’!

(Prelucrare dupa autor necunoscut)

L’hiver sur la ulitza (sau Cosbuc reloaded 2010)

A-nceput de ieri să cadă

Câte-un rrom, pe urmă doi.
Franţa pusă e pe sfadă,
Şi ni-i dă pe toţi grămadă,
Înapoi.
Nu e cuşer, dar e bine
Pentru Sarkozy, acum;
Taberele-s toate scrum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt ţigani şi balabuste,
Vin la Otopeni ţipând,
Şi se-mping şi sar râzând,
Şi se-mpiedică de fuste,
Vrând-nevrând.
Cei mai mari, acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierare puşi,
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi stau grămadă
Lângă uşi.
Colo-n colţ, acum răsare
Un ţigan mai mărunţel,
Chinuindu-se să care
O sacoşă mult mai mare
Decât el.
Opt cercei cu dansul are,
Cinci brăţări şi-un portofel,
De la nişte trecătoare,
Pe sub turnul ăla mare,
Zis Eiffel.
Altul, zău, cu dânsul, n-are
Nici bagaje, nici nimic,
Doar un lanţ, cu-o cruce mare,
Care saltă în mişcare
Pe buric.
Trei ţigănci cu burta mare
Şi cu rochii fistichii,
Nu au loc ca să coboare,
C-alăptează fiecare
Doi copii.
Un reporter vine-n grabă
Să le ia un interviu
Şi se-nvârte în pustiu
Până când răspunde-o babă,
Cam târziu.
Se-oţărăşte rău bătrâna
Către cel cu microfon,
Şi-l înjură francofon,
Fi’ncă nu mai e româna
De bonton.
Zice: -„Merde, cam mare graba,
N-am făcut nimica rău,
Uite-aici, îţi spune baba,
Ne băgară pe degeaba
La bulău.
Şi, degeaba ne-au dat banii
Că, mai şmecheri suntem noi.
Într-un an sau maxim doi,
Ne întoarcem, toţi ţiganii
Înapoi.
Nu e mare socoteală
Că acasă ne-aţi trimis,
Ne-adunăm la repezeală
Şi să vezi atunci ciordeală
La Paris„! 

Am primit-o pe mail si i-am gustat hazul si finetea, as spune eu. 
Binenteles, autorul… e necunoscut… din pacate. 

Plus Noi: Despre munte, muzica si poezie…

%d blogeri au apreciat asta: