Sentimentul românesc al isteriei

A citit săptămâna trecută (pe Facebook, culmea) un fragment din Mircea Cărtărescu, care dă o explicație, repere și parcă și un sens, apucăturilor sociale care guvernează viața din Romania. Am fost tentat să-i alătur, ca de obicei, o imagine sugestivă, dar mi-am dat seama că alegând o imagine cu vreun cocalar tipic, nu aș fi făcut decât să adâncesc imaginea creată de fragmentul cu pricina, așa că am apelat la bine cunoscutul  concept românesc „las-o mă că-i bine-așa” – adică fără poză.🙂

„Dacă trăiești numai ȋn România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului și te miști o dată cu el. Ești una cu toți ceilalți. Dar dacă te ȋntorci, după o vreme ȋndelungată, ȋn țară, e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii și de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire e mitocănia agresivă. Ȋn orice țară civilizată oamenii ȋncearcă să-și menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii față de alții ȋn forme duse aproape până la caricatură. Și-au dezvoltat zâmbete sociale și ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, ȋi zâmbești și spui: „We agree to disagree” („am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbești să-ți ceri tu scuze. O ipocrizie blândă și surâzătoare te ȋntâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile și satisface toate susceptibilitățile.

Această ipocrizie poartă numele de politețe și e esențială pentru fluidizarea substanței sociale.

Românul nu este așa pentru că nu poate fi, obiectiv, așa. Pentru că la noi, dacă ești bun, ești călcat ȋn picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Ȋși iubește meseria și ȋși propune să fie cât mai drăguță și mai serviabilă cu clienții. Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va șterge ȋnsă curând de pe față după ce vreo cinci-șase inși ȋi vor trânti câte-o bădărănie sau vor ȋncepe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate șansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vânzătoarea noastră standard, acră și scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat și care-au fost umiliți de când se știu. Au devenit scârboși pentru că au simțit pe pielea lor că nu ține să fii drăguț cu ceilalți. Pentru că, la toate ghișeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.

In armată, soldații sunt extrem de chinuiți „ȋn perioadă” de sergenții lor. Când ajung ei ȋnșiși sergenți, ȋi chinuiesc pe noii recruți și mai abitir.

Și tot așa, ȋn toate straturile sociale și la toate nivelurile, românii ȋși sunt propriii călăi și propriile victime ȋntr-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, ȋn lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieții cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere și atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare.

Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi. Firește, ne-au ȋmpins spre asta sărăcia și lipsa de orizont, carențele de educație, perplexitatea maselor țărănești dezrădăcinate și aduse ȋn ghetourile marilor orașe. Pot fi și alte explicații obiective. Dar e ȋncă ceva, mai subtil, mai ȋntunecat ȋn tot acest chimism social. Ȋnrăiți de lumea ȋn mijlocul căreia trăim, cu timpul ȋncepe să ne placă să fim răi. Sadismul nostru răbufnește atunci ȋn insultă și obscenitate. Ȋncepem să ne mândrim cu grobianismul nostru și, exhibiționiști ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter ȋn aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele și noii ȋmbogățiți.

Ascensiunea (sau doar supraviețuirea) noastră socială e marele premiu câștigat cu prețul mitocăniei noastre. Iar cercul acestei nevroze naționale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă și cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.”

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: